O poveste aproape sinceră.


   Dintre toate femeile care mi-au umplut amintirile, era una pe vremea aceea, o ea care până în ziua de astăzi a rămas în memoria mea ca orice altceva decât o femeie oarecare. Genul ăla de femeie pe care o dorești să te bântuie dincolo de simpla ei amintire după prima seară și regretul încă unui drum pe care nu ai apucat să mergi. O cunoscusem în perioada în care contemplam nemurirea sufletului și combinam intens adeseori cunoștințele mele de chimie cu dorința acută de a mă detașa tot mai mult de realitate și de viață în general. Nu îmi amintesc exact locul în care am întâlnit-o pentru prima dată și nu vreau să mint, căci îmi spune mereu că memoria mă înșeală cu privire la asta și că prima mea amintire despre ea ar fi de fapt a două oară când am întâlnit-o. Cert este că de prima dată, sau mă rog - de a doua oară când am întâlnit-o am știut că a ieșit în calea mea precum karma însăși să mă facă să plătesc pentru toate păcatele mele săvârșite împotriva femeilor. Dar s-a dovedit a fi mult mai mult de atâ. M-a învățat că cinstea și onoarea sunt lucrurile care definesc un bărbat și tot în preajma ei am învățat cât de mult poți respecta și iubi o ființă omenească pentru ceea ce este.La momentul respectiv și eu ieșisem în calea ei pentru a-i da cel mai mare cadou: Haosul de care avea atât de mult nevoie în acel moment. Căci mulți vor multe de la ea, dar în schimb nimeni nu o vrea plictisită. Mintea odihnită îi oferea de obicei claritatea de care avea nevoie pentru a da foc întregi lumi.
   Când mă gândesc la ea îmi amintesc umbra trupului ei cu umerii goi și părul lung căzând pe sâni în jos, stând în dreptul unei ferestre luminate de soarele puternic al verii. Adora să fie în centrul atenției și avea un fel aparte de a-și face intrarea și cu toate astea prefera să rămână în umbră - o ambivalență pe care nu reușisem să o deslușesc pe deplin decât mai tarziu când am realizat că cel mai mare atuu al ei îi servea drept și cea mai mare vulnerabilitate: Ochii erau singurul lucru care îi trădau suferința și lupta pe care a fost nevoită să o ducă cu viața. În ochii ei se vedeau experiențele mai mult sau mai puțin placute de unde și-a dezvoltat precauția cu care tatona diplomatic orice întâlnire socială. Și undeva în spatele la tot ce era evident, în spatele racelii și indiferenței ce o avea față de întreg globul pământesc, se afla esența spiritului ei, un suflet antic și gingaș care nu putea sa nu iubească viața și toate frumusețile ei.
   Ca oricare om, avea problemele ei. Demonii ei alături de care conviețuia împărțind frățește același trup. Și cred că acesta era și motivul pentru care o iubeam, căci în ciuda tuturor lucrurilor care o persecutau zi de zi, ea alegea mereu să fie fericită. În final, după ce am adunat o tonă de amintiri realizasem că suntem mult mai utili unul celuilalt atât timp cât rămânem loiali și spunem lucrurilor pe nume și atunci când era bine și atunci când era rău, păstrând totodată o oarecare distanță. Și cred că a fost mai bine așa, pentru că altfel poate că aș fi fost eu necinsit față de ea. Sau ea necinstită față de mine - un lucru care ne stă amândurora atât de bine în caracter.
   Mi-a spus că „Ăsta nu e adio, nici la revedere, ci mai mult un ne vedem mai tărziu.”. I-am spus că „Dacă pleci și nu stai mult, am să te aștept toată viața.”