La rascruce de inimi.


   Îmi amintesc că făcusem o înțelegere cu mine însămi acum mult timp. Eram mai tânăr. Căram greutatea întregii lumi pe umerii mei. Și atunci am făcut un pact cu mine însămi: Mă ridic de la sol și las viciile deoparte. Problema este că atunci când ești un amator de senzații tari tinzi involuntar să vrei maximul de la viață: maximul de dragoste, maximul de adrenalină, maximul de durere. Şi sunt puțini cei care se mai întorc înapoi din acel iad viu, iar cei care se întorc, nu mai sunt niciodată la fel. Cum spunea mai de mult cineva "Puțină dragoste nu e un lucru atât de rău la fel cum nici puțină viață nu e un lucru atât de rău." Căci odată ce iți vezi viața scurgându-ți-se printre degete, renunți a mai fi lacom și egoist. Ironia alchimiei vieții presupune a trece prin noaptea neagră a sufletului căutând un leac pentru golul din tine doar că să renaști întreg printr-un simplu gest de compasiune.
   Eu m-am născut cu asta: Văd tristețea în alții atunci când ei zâmbesc. Așa am cunoscut-o și pe ea, filtrând zâmbete prin multitudinea de chipuri care de multe ori îmi inspiră teamă, sau milă, sau bucurie; sau alteori mă duc cu gândul la un sentiment atât de familiar, la fel ca cel de acum și am impresia că mă privesc în oglindă pentru prima dată. Vezi tu, realitatea este o amantă crudă și oricât de mult mi-aș dori să evit a-mi aminti de vechile mele vicii și obiceiuri, nu am cum să nu mă îndrăgostesc de acea parte din ea pe care o regăsesc în acea parte din mine. O văd în tot ceea ce fac: îi aud vocea în ticăitul ceasului de pe perete, îi văd chipul în fumul de țigară, o văd în mulțime, o văd în oglindă.
   O iubesc și o urăsc în același timp pentru că mă iubesc și mă urăsc pe mine. A urâ un bărbat înseamnă a-l face mai puternic, însă femeia neiubită se stinge încet, plângând pe acea BANCĂ DE PLÂNS DE LÂNGĂ POD pentru a-i uita pe aceia care au uitat de ea. Iar astfel mă aflu față în față cu această problemă morală, cu propria-mi dorință și ispită. De parcă diavolul însuși a bătut la ușa mea îmbrăcat în ceea ce mi-am dorit vreodată. Și atunci ce fac? Plec? Sau îi dau frâu liber acestei idile?