Poveste de amor




   Mai ți minte cum ai cunoscut-o?
   Ai întâlnit-o căutându-și cheile de la apartament în zăpadă. I-ai spus că dacă reușește vreodată să ajungă acasă nevătămată ai vrea să o înviți la o cafea. Ea a râs. Ați vorbit ore în șir. Iar tu ți-ai fi dorit să îți petreci restul vieții pe acea bancă plină de gheață în mijlocul acelei conversații. Chiar dacă îți ighețaseră toate simțurile.
  Abea ai întâlnit-o, dar o cunoșteai de o viață: Știai semnul acela draguț pe care îl face cu sprancenele. Poveștile ei de amor preferate. Sau cum petrece ore în șir căutând un defect impregnat în reflexia ei din oglindă.
   Ai fi vrut să nu se sfârșească. însă odată cu timpul se scurge și magia. Și paradoxal, ajungi sa te intrebi de ce o iubeai mai mult când te plimbai singur pe stradă, decât atunci când o priveai adânc în ochi.
   Poate că de vină a fost ea: Că ți-a sucit mințile. Că nu a știut ce vrea. Că a încetat să mai vorbească. Sau pentru că a plecat șă își cumpere țigări îmbracată cu geaca ta și nu s-a mai întors.
   Poate că de vină ai fost tu: Că ai lăsat-o sa plece. Sau pentru că ai văzut apelul ei dar nu ai sunat înapoi.
   Cum ai putea să îți explici durerea din piept atunci când vrei să fii cu cineva care pur și simplu nu mai există? Cineva la care scrisorile nu mai ajung. Iar apelurile întră în direct în mesageria vocală...